luni, 9 noiembrie 2009

note de toamna



As putea sa mor,
in linistea asternuta pe raft, langa praf
Tacerea-asurzitoare
invie cicatrici de culoarea toamnei.
E ruginiu,maro si galben putrezit
pe marginea iubirii tale.

Ma simt de parc-as fi straina
si de timpuri si de loc
Merg pe cioturi de gheata pe strada
Imbracata cu ganduri de foc.

Te visez, si intind o mana
Ma invart intre picuri de ploaie
Nu pot sa mai simt, dar vad
Cum rosu,maroniu si galben putrezit
se scurg pe marginea iubirii tale.

sâmbătă, 31 octombrie 2009

mica tiganiada

e 00: 45 iar eu ascult mica tiganiada cu lacrimi in ochi amintindu-mi cum stateam acu cativa ani in barul tau de la tara, cu zambetul mereu nesters de pe buze, visand la sighisoara si la dans in jurul focului. anii..pribegi au trecut ca niste tigani ce nu colinda niciodata acelasi loc de doua ori. am ramas doar cu amintirea ce-acum nu mai aduce cu sine decat lacrimi sarate si calde pe obrajii nostri mult prea batuti de vant.
suntem acum, doi oameni stingheri pierduti in aceeasi tara fara viitor. viata ne-a adus pe doua drumuri reci si paralele. ma gandesc si-acum mereu la tine, ma intreb daca esti bine si fericita, si sper in adancul sufletului ca nici tu nu ai uitat de mine sau ca intr-un final drumurile noastre se vor intersecta iar. mi-e dor de nebuniile noastre, de rasetele naturale de orele de filosofie si poezie.
eu eram mereu cea zapacita si agitata, dar tu reuseai nu stiu prin ce magie sa aduci un strop de echilibru in viata mea.
m-ai ajutat si stiu ca mereu imi reprosai ca nu se prinde nimic din invatatura ta pe mine dar am incercat din greu sa ma schimb. si intr-un final am reusit.din pacate, tu nu ai ajuns sa-ti vezi munca dusa la bun sfarsit.
acum am cresut, sunt pe picioarele mele, si asta numai datorita tie. mi-ai fost ca o mama, sora si prietena cea mai buna. am fost rea si egoista, dar te-am vrut numai pentru mine...tu erai zana mea cu unghii de rubin. acum insa, stiu ca poti fi toate acestea pentru altcineva.sper sa reusesti sa-l faci om, cum m-ai facut si pe mine, si daca se poate sa dureze mai putin pana sa vezi ce evolueaza din munca ta.

iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine si iti jur ca mereu am sa pastrez o parte din amintirea ta si a noastra in cel mai bun loc din inima mea. macar asta stiu ca n-o sa-mi poti lua.

marți, 15 septembrie 2009

confesiune...

am incercat sa impart cu voi o particica din sufletul si gandurile mele...am tot pus pe foaie cuvinte fara noima pentru voi...apoi am renuntat. se pare ca altii, inaintea mea au gasit o cale sa ma descrie pe mine, si pe altii ca ei...pribegii:

"Nesupuşi nici unui om, dependenţi doar de vreme şi de anotimp, fără vreun ţel înaintea ochilor, fără acoperiş deasupra capului, fără a avea nimic al lor şi expuşi cu totul hazardului, aşa îşi duc hoinarii viaţa lor copilărească şi vitează, sărăcăcioasă şi fermă. Ei sunt fii lui Adam, ai celui alungat din Paradis şi fraţii nevinovatelor animale. Ceas de ceas iau din partea cerului ceea ce li se oferă: soare, ploaie, ceaţă, zăpadă, căldură şi frig, tihnă şi necaz. Pentru ei nu există timp, istorie, năzuinţi şi nici acel idol ciudat al evoluţiei şi al "progresului" în care cred cu atâta disperare cei aşezaţi. Un vagabond poate fi aspru sau tandru, rafinat sau bădăran, viteaz sau sfios, însa în inima lui va rămâne mereu un copil, întotdeauna va trăi precum în prima zi a lumii, înainte de începutul întregii Istorii, întotdeauna viaţa lui va fi călăuzită de instincte puţine şi simple. Înlăuntrul său poate şti cât de firavă şi trecătoare e întreaga viaţa şi cât de jalnic şi de sfios îşi poartă orice vieţuitoare puţinul ei sânge cald prin nesfârşita gheaţă a spaţiilor sau nu poate decât să dea curs, copilăreşte şi lacom, poruncilor bietului său stomac; întotdeauna este opusul şi duşmanul de moarte al celui avut şi al celui aşezat, care îl urăşte, îl dispreţuieşte şi se teme de el, pentru că nu vrea să i se aducă aminte de toate câte sunt: de efemeritatea întregii existenţe, de necontenita ofilire a tot ce este viaţa, de neîndurătoarea moarte de gheaţă, care umple universul din jurul nostru." de Herman Hesse.

miercuri, 22 aprilie 2009

Dreaming...



ce-si doreste o femeie?
un barbat.

Un barbat adevarat, e cel care stie sa priveasca dincolo de aparente,de machiaj,care stie sa iubeasca fiecare detaliu pe care-l reprezentam, care stie cand sa insiste si cand sa se-opreasca,care ne respecta si nu cere sa ne-nteleaga, care ne place indiferent de dispozitia pe care o avem, sau fatza pe care o avem dimineata.

marți, 3 martie 2009

ultima scriosoare a unui soldat

in astă zi cu ploaie si cu vânt
dă-mi ochii stinsi să-i mai sărut odata
când armele grele incă mai cânt
iti scriu ultima dată.

am stropi de sânge risipiti pe pleoape
si stiu că am fost om candva
căci incă am in trupu-mi sec
un suflet viu.

nu am coif pe plete
nu port arme grele
nici gânduri gingase
pe pleoapele grele...

mă-nchin grav amintirii
să-mi mai permit-odată
să simt gustul iubirii
si strălucirea-i mată

vei râde si vei plânge
când vei citi aceste rânduri
imbibate in sare si sânge
nerostitele gânduri...

sunt liber cum e vântul
descatusat de dorul tău
mi-am dezrobit sufletul dându-l
al inchipuirii hău.

nu râde si nu plânge
nu sta la sfat cu luna
scrisoarea-n mână frânge
si fă din flori, cununa

azi câmpul nu vreau sa adoarmă
căci eu nu mai râd,
nu mai plâng
nu trăiesc.

viata mea seacă o poartă
luceferii prinsi intr-un ham
ce-mi blestemă crunta soartă
si-mi soptesc ca vină nu am

nu sta la sfat cu florile
te scaldă-n lumină si dor
eu sunt stăpânul lunii
iar tu ...stăpâna lor

azi vântul imi mângâie fata
murdară de sânge si lut
iar rănile-mi sfârtecă viata
si chiar si războiul e mut...

azi iarba imi pare de jad
iubesc chiar si arma ce-a tras
cu dorul de tine eu cad
si-ti mai spun...bun rămas...

duminică, 25 ianuarie 2009

Despre greseala

greseala, la fel ca si prostia...e eterna. desi suntem satui sa ne vedem semenii pierzandu-se, nu mai incercam sa facem ceva pentru a-i ajuta. la urma urmei ce rost are? nu ne mai ofera nici satisfactia de a-i vedea cu ingustele capete plecate la umila povata, pentru ca tot ce primesti acum, in secolul 21 ca raspuns la sfaturi, e o injuratura. daca se poate, si o palma ar fi binevenita.
oamenii sunt ciudati, si cu cat incercam sa-i cunoastem mai bine, avem impresia ca am reusit, dar suntem atat de departe de acest lucru, si de asta ne dam seama abia cand suntem dezamagiti sau tradati de o persoana apropiata.oamenii singuri, te fac sa ii iubesti si sa-i urasti.consider sanatos un om care iubeste si uraste un singur lucru in acelasi timp, dar nu inteleg de ce eu procedez sau simt asa pentru toate lucrurile...iubesc si urasc viata, iubesc si urasc oamenii, iubesc singuratatea,dar in acelasi timp imi doresc sa fiu in compania oamenilor, iar cand sunt in compania oamenilor, imi doresc iar singuratate.iubesc si urasc tot ce tine de universul acesta.
uneori nu reusesc sa ma inteleg,desi gasesc multe argumente sau motive pentru sentimentele pe care le am. muzica...o iubesc cel mai mult. dar cum pot spune ca iubesc ceva, cand nu am chef de acel ceva. cum poate fi aceasta iubire?
de ce exploram univerul,oceanele,pamantul si animalele rare? de ce sapam dupa comori ascunse pe insule parasite in loc sa sapam dupa cea mai de pret comoara existenta, si anume cea aflata in noi?
totul...e o greseala...

miercuri, 21 ianuarie 2009

despre oameni si darul divin

marea problema a tuturor timpurilor nu e natura,necazul,locul de munca sau sentimentul. ci insasi omenirea.
judecam mereu oamenii din toate punctele de vedere. un om handicapat, un albinos, un autist, mereu starnesc radul printre semenii lor "normali". de cata ignoranta dau dovada acei oameni care au tupeul sa rada de nenorocul altora. cu ce drept judecam si luam in deradere...sunt ei asa nenorociti si batuti de natura? sa ne uitam mai atenti.
un om bolnav nu este un retardat.din contra,el vede si se bucura de darurile vietii ca nimeni altul. obisnuim des sa folosim sintagma "carpe diem", dar stim noi cu adevarat ce inseamna aceasta? nu traieste clipa...ci ai grija de viciile tale, ca sa ajungi cat mai nenorocit in nefiinta. un albinos, este respins de toata societatea, dar cate am avea de invatat de la el.... omul, nu..."monstrul" batut de soarta pe care toti il privesc cu dezgust doar ca e diferit, a beneficiat de cel mai divin dar al naturii. numai el te poate invata cum sa te bucuri de o raza de soare pe care ochii lui nu o pot suporta, de un picur de ploaie uitat pe o creanga rupta,de imbratisarea naturii si iubirea dezinteresata fata de semenii sai care-l alunga mereu, ci si s inveti sa traiesti sentimentele cu cea mai mare dorinta a sufletului. mereu iti poate darui cate ceva din gandurile lui, fara ca tu sa te plictisesti vreodata sa-l asculti, sau sa incerci sa-l compatimesti caci il vei vedea ca pe veriga lipsa a vietii tale.
suntem noi, oamenii "normali" si sanatosi cei privilegiati de soarta? suntem noi in centrul universului?
dorim sa cladim imperii,sa conducem lumea,natura,zeitatea suprema, dar cum putem face toate astea cand noi ne renegam semenii pentru un minor handicap, cand nu cunoastem nici cea mai mica parte a sufletului si creierului nostru,si nu suntem impacati cu noi insine. Einstein spunea ca daca ne-am folosi intregul creier nu am mai avea nevoie de corp, dar cum ne putem folosi intregul creier cand ne sunt sadite niste ziduri de piatra, niste bariere. de-abia cand vom putea sparge barierele mintii vom putea atinge intelepciunea. multi sunt cei care aleagra, dar nu-si dau seama ca doar in momentul in care se opresc, ajung cu adevarat....

 
L'échappée Austere © 2008 Template by Exotic Mommie Illustration by Dapina